Minnu

Episodul 1. Zarvă în dulap

Zarvă mare în dulăpiorul cu hăinuţe. Şoapte peste şoapte, îmbrânceli şi foşnete. Într-un colţ, pe noptiera roz pudrat, cu picăţele aurii desenate de soarele care se strecura domol printre faldurile draperiei, Cling, Clang şi Clong, tulburaţi din somnul cel dulce de-amiază îşi dădură ghionturi şi se îngânară.

– Ce se-ntâmplă, Ce se-ntâmplă?, se întrebă Cling, clopoţelul cu glas cristalin.
– Ce se-ntâmplă! Ce se-ntâmplă! Nu te mai mişca şi ascultă, zise Clong, aranjându-şi cu nervozitate scufia albastră cu steluţe argintii, care, în agitaţia provocată de neobişnuitele sunete, îi sărise viclean peste ochi.

Clang şi Cling îl ignorară pe amicul lor morocănos, căci atenţia le fusese atrasă de conversaţia care se auzea din dulăpior.

– Mă sufoc, dă-te mai încolo! se auzi o voce înfundată, printre alte murmure şi bolboroseli.
– N-am ce face, nu am loc, îi răspunse un glas piţigăiat. Nu se mai poate trăi aşa. E prea mare înghesuiala. Şi asta nu-mi face bine la obraz. Uite, toată m-am cutat.
– Ei, ce să-ţi spun! Te înfoi aici de parcă eşti singură în dulap…

Tiptil, ca să facă cât mai puţin zgomot, Cling se furişă printre borcănaşul DePrafMagic şi borcanul Mărturisescu. Între noi fie vorba, îşi zise Cling, prea se ia în serios Mărturisescu. Pentru că deţine, zice el, vistieria plină cu destăinuiri a lui Minnu. Dacă mă întrebaţi pe mine, doar capacul e de el! În rest, când mă uit, nu văd nimic! Se îndreptă uşor cât mai aproape de deschizătura care se vedea între uşile dulăpiorului de haine, modelat din lemn antichizat, roz pudrat cu inserţii de roşu lalea. De acolo se auzea forfota, de la hăinuţe.

Hăinuța DeVremeRăcoroasă, a cărei faţă de culoare roz-cerceluş se înroşise şi mai tare era foc şi pară. Nu mai suporta să audă cum rochiţa DulceCaMierea îi reproşa de zor că din vina ei nu-şi găseşte locul.

– Nu eu am fost cea care te-a pus aici, îi spuse ea lui DulceCaMierea. De era după mine, nu m-aş fi înghesuit alături de voi. Aş fi stat pe umeraş, la loc de cinste, departe de voi, CeiCeSeBoţesc!

– Boţesc! (*) Resping acest cuvânt! Nouă ni se spune mai degrabă CeiCeFacCute. Şi asta nu înseamnă că nu suntem de neam domnesc! Eu provin din neamul Saftescu, neam nobil, cu fibre care se întind până-n adâncul istoriei, îi răspunse DulceCaMierea.
– Nu eşti tu singura cu origini alese. Nici neamul Stofică nu e de lepădat.
– Nu e de vină niciuna, interveni o a treia voce. Fetiţa Minnu e cea care ne-ar putea ajuta. Trebuie doar să-i spunem ce ne frământă.
– Dar cum putem să-i spunem, căci nu ne aude, îi răspunse DeVremeRăcoroasă. În LumeaReală oamenii nu pot auzi necuvântătoarele.
– Dar cuvintele noastre prind formă în Imaginaria. Acolo trebuie s-o ducem! îi răspunse Mătăsica, rochiţa mătăsoasă, aranjându-şi cu delicateţe pliurile cârlionţate.

Minnu, trezită din somn, îşi frecă nedumerită ochii. Părul îi cădea ciufulit pe umerii dantelaţi ai rochiţei de noapte.

– Ce se aude? se întrebă ea cu mirare, uitându-se de jur împrejur. De o parte, geamul cămăruţei era acoperit de faldurile stufoase ale draperiei de culoarea turcoazului. În faţă, la masă luaseră loc la un ceai cele trei păpuşi şi Moft, căluţul de lemn mult iubit. Aproape de pat, pe măsuţa de noapte, stăteau aşezate câteva lucruşoare. În colţul drept, zări pieptănele zimţat, lângă care se aflau înşirate borcănaşele în care îşi ascundea comorile: uite, acolo e borcănaşul cu iubire, lângă, borcănaşul cu comori din mare, mai încolo borcănaşul cu praf magic, pe care se sprijinea neatent colierul ei din mărgele bleumarin şi biluțe roz ca pudra mamei. Tot acolo, printre borcănaşe se reflectau zâmbitor în oglinda din spate clopoţeii. Acolo e clopoţelul pe care l-a primit cadou de la Moş Crăciun, clopoţelul cu căciuliţă albastră şi steluţe argintii. Tare a mai râs când l-a văzut prima dată! Parcă era piticul haios din Albă Ca Zăpada, Mutulică. Lângă se afla clopoţelul roşu cu buline aurii, pe care l-a făcut ea într-un proiect la şcoală. Dar unde să fie clopoţelul argintiu? Parcă i-am auzit clinchetul. Încă se mai aude.

Lui Cling, absorbit de dialogul dintre hăinuţe, îi scăpase un şuierat printre buze. Deodată, dându-şi seama de pericolul la care se expune, se opri brusc pe marginea măsuţei de noapte. Să nu mă vadă fetiţa!

Minnu zări clopoţelul argintiu pe marginea tăioasă a măsuţei de noapte şi se miră de-o asemenea împrejurare. Când l-a pus acolo oare? Dar, în colţul ochiului stâng se iţi (***) dintr-odată dulăpiorul cu hăinuţe. Văzându-i uşiţa căscată, suspină şi se duse s-o închidă. Când ajunse lângă ea dădu să o împingă, dar simţi că ceva i se opune. Pe nesimţite, rochiţa ei de mătase albastră ca cerul de vară oglindit într-un ochi de apă alunecase la picioarele ei. O ridică de jos şi o privi din nou cu admiraţie. Era o rochiţă din voal de mătase şi tul strălucitor care-i venea până la genunchi. Ici şi colo îi zâmbeau steluţe colorate şi sus de tot căsca o lună. Încântată de atâta frumuseţe, lui Minnu îi veni o poftă de nestăvilit. Ce-ar fi s-o încerce?

– Mă voi juca de-a Zâna Apelor, zise ea cu voce tare, rotindu-se cu voioşie prin cămăruţă cu rochiţa strânsă la piept.
– Iar Moft, adăugă ea, prinzându-l pe căluţul drag de un picior din zbor, va fi un pitic. Moft se uita la ea cu ochi rotunzi, tăcuţi. Nu! continuă Minnu, mai bine unicorn! În penumbră, pentru-o clipită, Moft păru că zâmbeşte uşor. Se mai roti o dată, cu Mătăsica fluturând duios în urmă-i.

Minnu se îmbrăcă încetişor în minunata rochiţă, dăruită de Ma în prima ei zi de grădiniţă. Să n-o îmbraci întâi, îi şoptise ea dându-i un pupic, decât atunci când te simţi tare fericită. E o rochiţă specială, ce cuprinde în ea o căniţă din iubirea mea, o căniţă din iubirea lui tăticu şi un strop de noroc, asta-n loc de busuioc.

Minnu, îmbrăcată în rochiţă, îi admiră textura delicată în oglindă, după care începu să valseze fericită. Plutea graţios prin încăpere, când, pe neaşteptate, se împiedică de un colţ de rochiţă. Alunecând uşor spre covoraşul multicolor, Minnu văzu cu uimire cum din a ei rochiţă se rostogoleau valuri-valuri volănaşe până la covor. Închise ochii să-şi revină şi-i deschise din nou larg. Pe tavanul cămăruţei plutea pufos un nor.


Dacă o haină se boţeşte, înseamnă că se şifonează, adică îşi pierde netezimea.

Când un lucru te frământă, înseamnă că te tot gândeşti la ceva ce trebuie rezolvat.

Când ceva se iţeşte, înseamnă că se arată numai puţin, nu în întregime.